În 1611, astronomul german Kepler a folosit două bucăți de lentilă lenticulară ca obiectiv și ocular, mărirea fiind evident îmbunătățită, iar mai târziu oamenii au considerat acest sistem optic drept telescopul Kepler.

În 1757, Du Grand, studiind refracția și dispersia sticlei și a apei, a stabilit fundamentul teoretic al lentilei acromatice și a folosit lentilele crown și flint pentru fabricarea lentilelor acromatice. De atunci, telescopul refractor acromatic a înlocuit complet corpul telescopului cu oglindă lungă.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu îmbunătățirea tehnologiei de fabricație, a devenit posibilă realizarea unui telescop refractor de calibru mai mare, odată cu apariția producției de telescoape refractoare de diametru mare. Printre cele mai reprezentative s-au numărat telescopul Ekes cu diametrul de 102 cm în 1897 și telescopul Rick cu diametrul de 91 cm în 1886.

Telescopul refractor are avantajele distanței focale, scara mare a plăcii și insensibilitatea la îndoirea tubului, fiind foarte potrivit pentru măsurători astronomice. Însă are întotdeauna o culoare reziduală, iar absorbția radiațiilor ultraviolete și infraroșii este foarte puternică. În timp ce sistemul imens de turnare a sticlei optice este dificil, dezvoltarea telescopului refractor Yerkes, construit în 1897, a atins apogeul, de la o sută de ani încoace nemaiapărând niciun telescop refractiv mai mare.